Referat asupra tezei “Semne mnemonice urme ale spiritului ancestral, metamorfozarea lor în pictură”, a drd. Sibiceanu-Mariţa Doina-Laura.
Prin această lucrare astăzi discutată în şedintă publică de sisţinere ne aflăm în situaţia de a consemna câteva fapte, credem, relevante. Prima judecată de constatare: la această prestigioasă universitate temele s-au diversificat foarte mult în ultimul timp ceea ce poate fi considerat un semn extrem de favorabil instituţiei doctoratului în învăţământul artistic.
Adoua propoziţie se află în strânsă legătură cu prima: lărgirea ariei de investigare s-a dovedit a fi simultană adâncirii temelor printr-o metodologie adecvată obiectului.
A treia constatare vizează chiar teza de astăzi: ea ne propune o temă aflată la intersecţia dintre teoria artelor plastice , cu antropologia culturală, cu subspeciile sale: antropologie religioasă şi artistică- teorie semiologică dar şi cu hermeneutica şi examenul fenomenologic.
În fond ce ne propune autoarea tezei in cele peste 250 de pagini de text? Întâi de toate, autoarea are o ipoteză de lucru, are un concept originat în două mari surse: propria sa experienţă din copilărie cu arhaicul şi arhaitatea şi experienţa indirectă, cea dată de latura unei bibliografii centrată pe această problematică. Explicit se afirmă că teza pleacă de la conexiunea tare: memoria afectivă din copilărie cu memoria transfigurată prin intelect, voinţă şi imaginaţie, la maturitate. Prin urmare este vorba, în termenii lui Tudor Vianu sau ai lui Mikel Dufrenne, de o fenomenologie simplă a conştiinţei care dacă este chestionată cu metodă poate da roade neaşteptate. Simplu spus, căutarea consemnează o lipsă şi o prezenţă. Ambele sunt precare, vulnerabile, fragile. Lipsa este dată de dispariţia brutală în cursul a una-două-cel mult trei generaţii a universului arhaic în autenticitatea sa existenţială şi spirituală. Prezenţa este dată de urmele acestei lumi: obiecte sacre, costume, ştergare, picto-obiecte, ritualuri etc. Şi ele se află la concurenţă cu fenomenul kitsch. Autoarea se întoarce în centrul mentalului colectiv de unde-şi trage originile-Ţara Oaşului. Găseşte fertilă această ipoteză, anume că, mnemonic, “lumea ancestrală a semnelor purtătoare de semn, induce starea primordială a actului creaţiei; dacă artistul este un purtător al memoriei ancestrale, el nu face decât să recupereze din perfecţiunea unui timp primordial.” (p. 4 (forma iniţială a tezei)
Iniţial, pentru o imagine cât mai completă de amprentare a vestigiilor, autoarea a dorit să prezinte negative preluate de pe stâlpi, structuri de lemn, piatră, ca şi cum ele ar rămâne expuse undeva permanent. În acelaşi timp ea a peregrinat prin Maramureş şi a văzut în mod direct – deci şi prin amprentarea mnemonică, vestigii atât cu destiaţie turistică cât şi cu una strict muzeală. De notat este următoarea judecată, anume că în spaţiile bisericilor vechi ( de secol XVII-XVIII) în care încă se slujeşte, impactul emoţional este mult mai puternic decât în cele conservate doar ca muzeu. Această observaţie este importantă nu doar pentru că presupune impactul emoţional care poate fi şi superficial şi punct de plecare pentru pseudo-estetic ci pentru că, în principiu, în orizont ontologic şi axiologic, sentimentele sunt indicatoarele valorilor. Or lupta aici se dă între calitatea valorilor plecând de la calitatea, adâncimea şi intensitatea sentimentelor.
Teza, lucrarea, este una structurată în trei părţi amintind, oarecum, de regula doctoratului în Hexagon. În prima parte excelentă mi se pare paragraful 3 intitulat “Pictura Bisericii Sfinţii Arhangheli/Dobricul Lăpuşului. În cea de-a doua atrag atenţia pentru acurateţea demonstraţiei paragrafele: “Forma ca metaforă plastică” (pp. 88-111 (forma iniţială a tezei); “Consubstanţialitatea simbolurilor primare” (pp. 122-125 ( forma iniţială a tezei). De asemenea în ultima parte, ideile referitoare la reconfigurarea spaţiului arhaic ca eveniment îşi găsesc o adecvată expresie teoretică şi o bună exemplificare. În opinia noastră, densele pagini (216-221 (forma iniţială a tezei) despre mesajul expoziţiei ca eveniment sunt o foarte potrivită încheiere pentru această parte a tezei.
În concluzie putem afirma că autoarea satisface în cuprinsul tezei sale criteriile şi standardele doctorale tip Bologna
Prin urmare, propunem în cunoştiinţă de cauză calificativul “foarte bine”. Pentru calităţile intrinseci ale lucrării considerăm că autoarea ei, Dna. Sibiceanu-Mariţa Doina-Laura, merită titlul vocaţional de doctor.
Bucureşti, Prof. Univ. Dr. VASILE MORAR,
Noiembrie 2010. Universitatea din Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu